,, HONOR ET PATRIA ! VAE VICTIS !”

Convingeri

Plutonierul Gafencu Fănică și-a încheiat cariera militară cu tolba doldora cu fel și fel de povești și o convingere de nezdruncinat: domnii ofițeri sunt doar interfața dintre oștire și viața civilă. Caschetele cu lauri ale domniilor lor, medaliile și vipuștile dau bine ochiului, dar cei care fac mecanismul să funcționeze sunt subofițerii și numai subofițerii. Ei sunt cei care cunosc toate chițibușurile și tainele trupei, ei sunt cei care robotesc și ung toate rotițele mașinăriei, nevăzuți, neștiuți, acolo, în pântecele hurdubaiei, în sala mașinilor. Trududind ca ea să meargă, ei sunt forța motrice care o propulsează. Domnii cu frunze la șepci…doar proțăpiți acolo, la geam, mai fiind de multe ori și nemulțumiți de randamentul angrenajului. Păi să coboare jos, în intimitatea rotițelor, în șut, unde-i inima lucrurilor, să vadă și ei cum se bagă cărbunii… Să vină în miezul problemei, la magaziile de efecte, cu atâta amar de gestiune în cap, la depozitul de  alimente, cu răspunderea perisării pe umeri, la parcul auto, cu atâta carburant pe mână, ori pe la bucătării, unde mort – copt ceaiul și ciorba trupei trebuie să fiarbă. Ce știu ei…stau la birouri, colorează hărți, plimbă hârtii, ba nu scapă nici un prilej de a mustra și pedepsi. Bunăoară ca locotenentul ăla tânăr, prin ’88 parcă, abia ieșit de câțiva ani de pe băncile școlii și s-a găsit el să-și vâre nasul în magazia de echipament. Ce om…totul mergea uns, până s-a ivit încurcă lume ăsta să numere el izmene și bocanci…și dă-i cu întrebări…că de ce hârtia nu corespunde cu raftul și etc…greu să-i explici cum merge căruța, aici, jos, la osie… În fine, s-a mulțumit să-i dea o mustrare și o penalizare la leafă. Dar atunci s-a convins, când ofițerii își vâră nasul în adâncul problemei, se întrezăresc necazuri nebănuite… Care șubrezesc temelia și demobilizează pe cei ce-o susțin… Prin urmare, să-și vadă de coloratul lor și să nu se bage. Și-a cerut transferul în altă parte, deja locotenentul cel curios compromisese mecanismul…în așa mediu nu mai putea sluji cum trebuie armata.

Acesta a fost momentul care i-a deschis ochii asupra realităților. Nu se putea baza pe clasa ofițerilor, ei, de sus de acolo nu văd problemele. Așa că s-a luminat, cel mai de nădejde aliat este tot trupețul, om simplu și loial, fără mania curiozității. Mereu a făcut front comun cu acești oameni minunați, o solidaritate a celor ce duc greul, numai ca domnii să primească onoruri și stele pe umeri. Fără a face nimic, în afară de a birjări și hingheri pe cei care duc în spate toată șandramaua asta. Și pe deasupra și cu solde grase. Nu putea pricepe, când ai și steluțe, ai și leafă barosană, de ce-ți mai vâri domnule nasul în treburile altora ? Ce atâta pasiune și cu controlul ăsta ? Lipsă de ocupație, și-a explicat într-un târziu, ca să-și justifice existența vin și scormonesc prin chestiile celor de jos. De s-ar mulțumi cu atât…dar nu…unu odată, pentru un bidon de motorină rătacit probabil pe undeva, de nu se găsea, începuse să vorbească într-un fel care i-a dat fiori și o dereglare a tensiunii și palpitații, ceva de parchetul militar, anchetă, răcoare… Vin și mai și îmbolnăvesc oamenii pe deasupra.

Și-a spus că deja-i prea mult și, gândindu-se la sănătatea sa, sfătuit și de colonel, un om de treabă, pasăre rară printre ofițeri, a trecut în rezervă cu cinci ani înainte de termen, luându-și rămas bun de la cazarmă cu un amestec bizar de metafore și epitete de sorginte fiziologică.

Nu-l mai văzusem de atunci, când, într-o seară, plutonierul adjutant în rezervă Gafencu F….la televizor, în direct, tuna și fulgera –

–         …onoarea militară e terfelită ! Ne taie pensiile…am muncit o viață…eu…dar până și ofițerii sunt umiliți…acești oameni pe umerii cărora a stat atâta răspundere…care…au condus…

 

strans legate… https://danieltudose79.wordpress.com/2010/09/23/zugravu/

T.D.