RSS

Arhive pe categorii: POEZII DESCREIERATE

DRUM

Pe chipul bolții urcă curcubeul,
Ca o măreață punte se abate
Cu trup multicolor, e însuși zeul
Întregi-mi venerări către departe,

O cale fără seamăn e pe boltă,
Și pare că în două lumi ne-mparte,
Nespusul, săvârșind o voltă,
Înseamă la mijloc a noastră carte.

Iar până în eter să se destrame
Să-mi spui că tot la fel îți e eseul,
Hotarul celor colorate rame…
Să-mi spui că vezi iubito curcubeul !
T.D.

 

POEZIA

Ți-am scris cea mai frumoasă poezie
Nu-ntr-un volum cu margini aurii,
Ci pe-o nevinovată foaie de hârtie
Volantă, din caiete de copii.

Și ți-am citit-o făr-a-ți da de veste,
Ca niciodat-atunci tu m-ai privit,
Nu aș fi vrut să trecem nicicând peste
Secunda ce ad-hoc am mâzgălit.

Am ars-o-atunci, cu flacără albastră…
Plângând fără motiv ca doi copii,
Să ne rămână-n veci numai a noastră,
Să nu mai scriu vreodată alte poezii…
T.D.

 

CORBII

Tu, corbule, ființă slută
Îndoliată și bizară,
De unde ironia-ți mută
Și-indiferența funerară ?

Pe gardul lumii, ca pe-un soclu,
Precum un demon epocal,
Mai plictisit decât un cioclu
În exercițiu-i sepulcral.

Tu, corbule, un bob de smoală,
Ființă rece și sinistră,
În mortuar veșmânt de gală,
De unde bucuria-ți tristă ?

Pe ceru-ntins ca un lințoliu,
O pată neagră pe-un ștergar,
Mai mucalit în zi de doliu
Decât un popă pensionar.

Tu, corbule, morbid sarcastic
Ce îngrozești întreaga zare,
De unde tot oprobiul drastic
Cinstit cu-atâta nepăsare ?

Pe creangă, între ochi și soare,
Stârnești aproape o eclipsă,
O glumă neagră și mai mare
Cu a privegheatului în lipsă.

Voi, corbilor, celeste râme,
Înaripați ce dați ocoluri,
Mi-a crăpat sufletu-n fărâme
Și-apoi s-a ridicat în stoluri ?
T.D.

 

,,PLOUĂ…”

Plouă-ndesat, mărunt și cu-ndârjire
De parc-ar face-o pentru-ntâia oară,
Văzduhul dizolvat cade-n neștire
De parcă-n huma rece-ar vrea să moară.

Plouă tăcut și trist și melancolic
Înaltu-n sine gata-i să se-nece,
De parcă într-un ritual simbolic
Spre cele de pe urmă s-ar petrece.

Plouă anost, agonic, cu sfârșeală
Și hotărât e parcă să coboare
Tot ceru-n chip de rece șuroială
Urmând o cine știe ce chemare.

Plouă cu îngeri, demoni și cu sfinți
Cu stele prefăcute în pâraie,
Talazuri reci de luni și sori fierbinți…
De aceea Doamne să mă chemi pe ploaie.
T.D.

 

,,GROPARUL”

Groparul
La locul muncii iar se-arată
Părând atât de solitar…
Aceeași față-ndoliată
A sepulcralului gropar.

Coboară-ncet, parcă apune
În huma cea scăldată-n ploi
Și numai el știe ce spune
De acolo lumii de apoi.

Și fiindcă ăsta-i e norocul
Să tot coboare iar și iar,
Neobosit își schimbă locul.
Și mă întreb – nu-i în zadar

Să-ndure așa rutină-n față
Ca un Sisif în veci hoinar,
Când mii de suflete în viață
Duc mare lipsă de-un gropar ?
T.D.

 

 

,,ÎN LIVADĂ”

Plânge vântul printre ramuri, suspinând într-o părere,
Cine știe al lui vaiet, cine știe a lui durere…
Scutură din fire ramul, gând ferice ori căința
Cine-i știe fericirea, cine-i știe suferința…

Ne-am văzut într-o livadă, primăvara pe trecute,
Eu în liniștea-mi lumească, ei într-ale lor, prea mute,
Am tăcut…să le-ascult glasul nepătat de biet cuvântul…
Și  de-atunci am iubit gândul, ramura și vântul.

 

T.D.

 

,,AȘTEPTARE”

Așteptare

Pierdut pe o bancă, în gară,
Sunt singur – rupestrul Big Ben
Vestește absurd într-o doară
Oare al câtulea tren…

Șerpuind, de departe-i văd ochii
De foc ce prin noapte străbat,
Cu sfială aș vrea să m-apropii
Să-l întreb – pe unde-ai umblat,

Prin burguri de acuma trecute,
Suspine la ceasul târziu,
Șoptit-au peroanele mute
Ceva pentru amaru-mi pustiu ?

Și inima începe să- mi bată
Pentru a nu mai stiu  câta oară –
Vorbește-mi, vorbește-mi odată
Să muțească orologiul din gară !
T.D.