,, TIMPI ŞI TIMPURI ”

pacoste

Timpul a fost mereu o mare belea pe capul oamenilor. Când nu-i suficient, când e prea mult, când trece prea greu, când prea repede, când costă bani, când e nepreţuit. Ba că unii îl risipesc, ba că îl economisesc prea mult, ba că-l manâncă pe al altora, ba că-l dau de pomană. Niciodată bietul timp nu l-a împăcat întru totul pe om. Mereu acesta a avut mari obiecţii la adresa timpului. Cum c-ar trece şi nu s-ar mai întoarce, cum că zboară, în loc să meargă încet, cum că el e de vină pentru multe lucruri.

În fine, depinde de fiecare şi de context, ce atitudine are faţă de timp. Şi-au bătut destul capul scriitorii, poeţii, filosofii şi oamenii de ştiinţă ce şi cum e cu timpul. Dilatat sau nedilatat, idee sau lucru palpabil, i-a depăşit în viteză sau plimbându-se, pe toţi. Asta-i singura certitudine, că se mişcă. Înainte ori înapoi…nu se ştie şi nici nu prea contează sensul. Tot ce contează este că direcţia lui, coincide cu a noastră. Un drum comun. Cu o singură diferenţă. Noi putem face popasuri, el nu. Noi stăm, dar drumul continuă să se mişte. Ca o bandă rulantă. Desigur, e doar senzaţia că stăm, că tot în sensul lui mergem, nu putem coborâ.

Având în vedere acest ,,neajuns’’, de a fi captivi în timp şi fiind conştienţi de asta, măcar puţină clemenţă mi-aş dori uneori. Barem câteva zile pe an, trei-patru acolo, să pot modifica viteza timpului, de trei ori să zic, să-l pot încetini sau grăbi. Că metode la îndemână avem doar să-l facem să pară că trece repede, pentru frână…nu prea sunt. Păi nu-i corect. Şi nici cele pentru a-l ,,grăbi’’ nu funcţionează mereu. Uite, de exemplu acum, l-aş da puţin pe repede înainte. Am eu motivele mele. Şi metodele clasice de a-mi găsi ceva de făcut, nu mai dau randament. Parcă s-a ,,gripat’’ timpul. Apoi, ştiu bine, că parcă va prinde viteze superluminice.

E clar că hoţomanul ,,munceşte’’ în salturi. De asta s-au formulat şi atâtea obiecţii la adresa sa, de-a lungul său. Că-i prea nerăbdător uneori şi vrea să le săvârşească pe toate de-o dată sau, alteori, că o lălăie, parcă doarme, părând că sora sa, veşnicia, îi ţine locul. În afară de asta, în mod paradoxal, unii îşi aşteaptă timpul lor şi el nu mai vine sau întârzie mult. Ca să vezi…alt reproş, că timpul nu-i punctual. Probabil că n-are instrumente să se auto măsoare. Am auzit chiar că alţii, mai mucaliţi, îl suspectează de boli mintale- ,,trece timpul, ca nebunul…’’. Sunt însă şi aliaţi, care îi acordă credit – ,,timpul le rezolvă pe toate…’’.

Multe i se mai pun în cârcă. Fiindcă nu-l mai vreau atât de bârfit, sper să-mi dea acele câteva zile solicitate mai sus, în care să schimb eu vitzele. Îmi trebuie neapărat să se mişte puţin mai repede acum. N-o fi foc, doar se spune că-i neobosit… Hm, hai că parcă se mişcă, de când bingănesc la rândurile astea, parcă l-am sensibilizat puţin, deja s-a făcut 09,30. Auuuuuuu, da la 09,00 trebuia să sun pe cineva…ce-a mai zburat tim… Fir-ar al naibi de treabă şi de timp, treci cum te taie capul !!! Mi-am făcut de lucru grăbindu-l şi uitai de telefon, era important…

Are el ritmul său, cu loc pentru toate. Uite ce păţeşti când îl zoreşti… Iar încetinit, cine ştie ce boroboaţă mai aduce… Îmi retrag cererea, m-am lecuit, am răbdare, nu-i uşor, dar toate au timpul lor.

,, ORAŞUL…ÎNGERILOR ”

feerie bizară

Oraşul îngerilor. Nu vorbesc de vreo metropolă din Rai. Nici de americanul Los Angeles. Vorbesc de mioriticul Bucureşti. Pe la nivelul aerian al stâlpilor şi copacilor, mai ales noaptea, într-adevăr, pare angelic, cu toată perdeaua de beculeţe colorate, atârnate din belşug. Încântă ochiul, e drept. Numai că, în afară de ochi, mai avem şi picioare sau roţi. Iar ele au aderenţă la nivelul solului. Aşa ar trebui adică, lucru cam greu cu această primă zăpadă.

Sentimentul e unul bizar, circulând în aceste condiţii. Ceva de genul, cu ochii în Rai şi cu picioarele-n Iad. Doar că, instituţia Iadului nu are nimic de-a face cu asta. Una că, din câte ştim, ea se ocupă cu fierbinţeala, apoi că, municipalitatea, cu puţină minte şi pricepere, putea exorciza străzile, nu cu rugăciuni anti ninsoare, ci cu material anti derapant şi alte mijloace specifice. Dar…Apocalipsa albă a penetrat perdeaua angelică de pe stâlpi şi ne-a adus cu picioarele pe pământ. Nimic nou, anual se întâmplă asta şi anual se enunţă aceleaşi poveşti, iarna a lovit prin surprindere. Mă rog, dacă e vreo surpriză să ningă în decembrie, atunci utilajele să stea pregătite în iulie…

Această ninsoare nu a fost nicio urgie nemaivăzută. Însă arhisuficientă pentru a da peste cap şi înebuni pe toată lumea. Nu ea în sine, cât edilii cei surprinşi că iarna e foarte posibil să ningă. De la extaz la agonie, ştim, e doar un pas. De la nivelul beculeţelor sclipitoare, până la asfalt, sunt câţiva metri, exact distanţa dintre Rai şi Iad. Dintre vară şi iarnă. Dintre edil şi cetăţean. Exact pe unde ne deplasăm noi fizicul. O zonă critică şi veşnic anevoioasă, mai ales în condiţii ca cele prezente.

Eu n-am nimic cu iarna, îmi place să ningă şi e normal să ningă. Mă deranjează doar demagogia. În toiul verii, edilii prezintă mândri arsenale întregi de utilaje contractate în vederea dezăpezirii şi curăţării în timp real a nămeţilor ce stau să vină. Plus planuri demne de un război mondial. Iar când cad primii fulgi, auzim cu stupoare că perversa iarnă a declanşat prin surprindere ,,Blitzkrieg-ul’’ alb, şoferii utilajelor dormeau sau tocmai atunci nu ştiu ce s-a întâmplat şi am fost cotropiţi şi paralizaţi de vâj. Şi anual auzim – ,,vom învăţa din greşeli, la anu’ vom fi pregătiţi’’. Probabil se mizează pe încălzirea globală, poate nu va mai ninge…

Asta e, până va veni vara veşnică, să admirăm paradisul luminos de deasupra, frumos de altfel. Numai să vă încălţaţi bine de tot, că jos e…lucrul dracului. Hai că am şi eu nişte pretenţii… Şi sufletu-n Rai şi…alea, alea…nu se poate. Nu la noi.

,, DACĂ…”

dacă…

Zece chestiuni pe care le-aş face dacă aş fi Doamne Doamne.

1. Aş renunţa la disputa asta absurdă dintre bine şi rău. N-ai cu cine, oamenii sunt duplicitari, trec dintr-o tabără în alta, funcţie de interese.

2. M-aş relaxa, nu-i nici un pericol. Chiar dacă, ipotetic, răul ar învinge, s-ar găsi suficienţi Gică-contra care să fie rebeli şi să simtă nevoia de-a fi buni.

3. Aş abroga imediat cele Zece Porunci. În secunda următoare, probabil, ar fi respectate cu sfinţenie.

4. Un comunicat către omenire, prin care să spun ferm că nu exist. Până şi ateii s-ar revolta şi ar face totul să dovedească contrariu.

5. Dezminţirea poveştii cu Adam şi Eva. N-am nicio legătură cu ei, erau doi exhibiţionişti care umblau goi prin Cişmigiu. Vă trageţi din maimuţe. N-ar pica bine vestea, nu-i plăcut să fii făcut ,,maimuţoi’’. Pe ascus, tot mai mulţi ar cere să fie adoptaţi.

6. Clarificarea chestiunii cu dracul şi iadul. Nu e ceea ce ştiţi voi. Iadul e de fapt centrala termică a Raiului, iar dracii, muncitori necalificaţi, care pe Pământ n-au învăţat carte. Brrrrrrr, ăsta da viitor sumbru.

7. Ameninţarea cu demisia. Perspectiva locului divin vacant, s-ar putea să stârnească accese de bunătate, în ideea ocupării postului. Ar fi ceva.

8. Mi-aş lua concediu şi aş lăsa vorbă că-s la plajă, pe Soare. Pariez că toată omenirea şi-ar întoarce faţa către mine. Atenţie însă, ultravioletele strică ochii…

9. M-aş resemna. O singură formaţiune, a binelui, nu-i posibilă pe Terra. Aici e democraţie. Pluralism politic.

10. Aş lua o crosă şi aş folosi Pământul pe post de mingie de golf, ţintind cea mai neagră gaură din Univers.

,, LOCURI DE JOACĂ ”

kinderi

Ce înseamnă trecerea timpului şi schimbarea vremurilor… Când eram mic, oamenii din blocul unde am crescut, mi se păreau toţi la fel, adică mari. Singura deosebire era aceea că, unii mă apostrofau când făceam gălăgie pe scară cu amicii, iar alţii nu. Dar, făcea şi asta parte din distracţie, aşa că vecinii erau cam la fel pentru noi.

Pe unii, îi mai văd uneori şi acum şi sincer, la fel mi se par. N-am avut niciodată niciun conflict cu ei, deci tot ,,cei mari’’ au rămas, deşi deja am vârsta pe care mulţi o aveau când făceam eu şotii prin bloc. Ei au rămas pentru  mine tot ,,cei mari’’, însă, în realitate, conform unor legităţi crude şi ireversibile, aud că de fapt au cam regresat, aproape de mintea copiilor. Se ocupă, cam cu ce ne ocupam noi pe vremuri, un fel de joc de-a hoţii şi vardiştii,  având drept mobil, locurile de parcare. Un soi de filaj perpetuu, să nu cumva ca cineva să-i calce locul de pus maşina. Adevărate reţele informative s-au constituit, pe grupuri şi bisericuţe, exact ca între copii, dându-şi reciproc de ştire, în timp real, despre maşinile cu număr necunoscut ce stau duşmănoase să le ocupe locurile. Pândesc neobosit din dosul perdelei tot traficul, poate că fac cu rândul de veghe, aşa cum ne păzeam noi, cazematele de zăpadă.

Percepţia a început, uşor, să mi se schimbe vis a vis de ei. Tot aproximativ identici mi se par, aceiaşi oameni în general buni, cu care am crescut, doar că au cam schimbat categoria, au cam retrogradat la clasa ,,celor mici’’. Amici de-ai mei din copilărie, care tot în bloc locuiesc, văd acum ce înseamnă să fii ,,mare’’ şi să suporţi gălăgia celor ,,mici’’, cu ale lor locuri de parcare. Acum, rolurile s-au inversat, cei bătrâni tulbură liniştea blocului. Şi încă la nişte ore de zici că s-a petrecut o crimă. Câteva exemple.

Orele 24,00, o voce demonică, urlă de la un balcon

- Huăăăăăăă ! Pleacă bă de acolo, că ăla-i locu lu’ fiimio de parcare !. Fisu nici măcar nu era-n oraş.

Orele 09,00, o voce de femeie abuzată, coboară de la etaj şi sperie trecătorii.

- Heeeeeeeeeeeeeeeei ! Ce faaaaaaaci ? De ce parchezi acolo ?

- Păi e locul numărul 9, locul meu…

- Aaaaaa…scuze, l-am confundat cu 10…

Orele 08,00, un tip trezit cu faţa-n jos, înjură, tare, cu o vecină şi ea cu o noapte agitată.

- Daţi-i dracului pe toţi doamnă ! Nişte nesimţiţi ! Eu am găsit într-o zi, pe locu’ de parcare, un recamier !

Orele 11,00, duminică, dintr-un apartament răzbate vocea stridentă a soţiei, certându-şi fără milă şi reţineri, soţul.

- Cuuuuuuuuuuum ?! Jigodia de la etaju’ 7 a parcat pe locu’ nostru şi tu i-ai vorbit frumos ?! Mototolule, de asta ne calcă-n picioare toţi ! Trebuia să-i crăpi capu’, să se cace pe el de frică !

Orele 09,00, o femeie cu telefonul la ureche, zbiară în parcare, parcă era jefuită.

- Aloooo, vecine, te-am sunat poate ştii al cui e Loganu’ albastru, parcat pe locu’ meu ! Nu ştia, dar vecinu’ iată ce a sfătuit-o, după propria mărturisire.

- Vecino, claxonează până-i scoli pe toţi ! Tre’ să apară scârba, sigur e pe aproape !

Orele 07,30, o doamnă bine îmbrăcată, bălăcărea frenetic un domn cu-n patruped în lesă.

- Daţi-o dracului de treabă ! Abia i-am învăţat minte să nu mai parcheze pe locu’ meu, că de acum toţi câinii se cacă aici ! Îmi găsesc locu’ ocupat cu căcaţii de la javra dumitale !

Orele 23,00, un vecin îşi consiliază vecina, pe holul blocului, ca bărbat e mai priceput la auto.

- Io vecină, nici nu le ridic ştergătoarele, nici nu claxonez când găsesc locu’ ocupat. Am şufă în portbagaj, i-o agăţ şi i-o trag în mijlocul străzii ! Vecina, beată de admiraţie, îmbunătăţeşte metoda.

- Daaaaaaaaaa ! Şi poţi chema şi poliţia, le zici că acolo a parcat-o !

La prima oră, un tip veşnic nemulţumit, înjură singur şi sonor.

- ’Ştele măsii de nenorociţi, cu copacii şi ciorile lor ! Ai loc de parcare şi tot găseşti maşina răhăţită de păsări ! Futu-le muma-n cur ! , Hm, întreb şi eu, cui oare ?

Cam ăsta e climatul. Copiii nu mai fac gălăgie ca altă dată. Dar zarva e aceiaşi. ,,Ăştia micii’’ de acum, îşi dispută aprig teritoriul. Cele de mai sus sunt doar ce am prins eu, în treacăt, ,,jocul’’ e cu mult mai înverşunat. Copii, ce vrei…

,, DEZVĂLUIRILE LUI MOŞ CRĂCIUN ”

under cover

- Moş Crăciun, ce stai să vii,

La bătrâni şi la copii,

Nu vreau să-ţi fac supărări,

Dar am câteva-ntrebări.

.

Am crescut, nu mai sunt mic.

De ce arăţi a bunic ?

Despre anii tinereţii…

Tot moş, străbătând nămeţii ?

.

Nu te doare peste şale,

Cărând sacul ăla mare ?

Barbă albă de când ai ?

Când fu-i tânăr, o purtai ?

.

- Bine, fiindcă nu eşti mic,

Pentru tine, mă explic,

Ce-i cu look-ul şi cu barba.

Uite în ce fel stă treaba.

.

Totul  a-nceput laconic,

Cu un dar mărunt, simbolic,

Eram tânăr, n-am ştiut,

Ce prostie am făcut.

.

Ştii doar că-i o vorbă bună,

Poţi rămâne fără mână,

Un deget de dai cadou.

Exact asta, păţii eu.

.

Din tânăr, simbolul darnic,

Mă prefac în moş slugarnic.

Paie mi-am aprins în cap…

Acum, n-am ce să mai fac.

.

La copii, mă fac de zor,

Un bătrân în mintea lor.

Să scap barem de ăi’ mari,

Ăştia-s lacomi şi scârţari.

.

Spatele nu, nu mă doare,

Nu-i atât de greu cum pare

Sacul. E mai  mult hilar,

Articol vestimentar.

.

Barba asta, ca de nea,

Nu a fost mereu aşa.

Deşi n-am îmbătrânit,

M-aţi stresat, de m-aţi albit !!!

T. Daniel

,, MINCIUNA ŞI ALE EI PICIOARE ”

picioare…

Am auzit pe un tip, un optimist probabil, vorbind de fraudarea alegerilor. Zicea că minciuna are picioare scurte şi că adevărul va triumfa. Naiv. O avea minciuna picioare scurte, dar are multe. Multe şi complicate, unele-s din alea, cum se numesc, pseudo-pode, picioruşe false, ca la unele nevertebrate. Nu ştii de unde să le apuci, nu le poţi pune piedică, acum sunt, imediat dispar. Şi reapar în altă parte. Astfel, entitatea numită minciună e propulsată înainte. Eu nu ştiu ce culoare are ea. Probabil e incoloră şi inodoră. Şi omniprezentă. Dacă întâmplarea face să fie descoperită într-un loc, e o simplă semnalare a prezenţei ei, nicidecum nu constituie obiectul vreunei acţiuni de eradicare.

Aşa că, degeaba ne tot dăm de-a dura cu reverificarea voturilor şi a altor proceduri electorale suspecte. Minciuna o fi fost ea pe acolo, dar a spălat putina de mult. Poate doar dacă era prinsă la locul faptei, aşa, doar după urme, e cam greu de pus gheara pe ea, spre imposibil. Fiindcă mândra noastră democraţie îi oferă nenumărate cotloane unde să se ascundă. Pierdem vremea căutând acul în carul cu fân. Unii zic că e un bun exerciţiu democratic, o fi, nu zic că nu, dar e cam târziu pentru asta. Putem număra o sută de ani voturile şi … nimic. Prindeţi minciuna, că are picioare scurte. Asta-i şi şmecheria, că doar n-o să umble pe picioroange, să o vadă toţi.

Mulţi spun că au văzut-o şi au asistat la ea, e evidentă. Atunci, fie suntem ignoranţi, lăsând-o să scape, fie a fost iluzie optică şi am asistat, de fapt, la adevăr. Adevărul românesc, desigur. Cel cu picioare la fel de scurte, însă şi puţine şi şchioape pe deasupra. De aici probabil confuzia. Altfel, nu-mi explic vria asta. Unii le-au confundat pe cele două, apoi, realizând chestia, au început să strige. Personal, deja mi-e indiferent cum se va sfârşi povestea cu alegerile, tot ce spun e că pierdem timpul aiurea. Fără posibilitatea de a diferenţia şi separa clar adevărul de minciună, povestim vorbe. Greu de spus cine s-a folosit mai mult de fraudă. În acest caz…minciuna oricum ne salută din mers.

Picioarele minciunii româneşti, fie ele şi scurte, sunt foarte iuţi şi viguroase. Au antrenament. Dă la geoale adevărului de-i merg fulgii. Dacă-i rahitic, ce să-i faci… Chiar de-ar scoate capul la lumină, e vai de mama lui, după atâta timp de stat ascuns. Dar nu va ieşi prea curând staţi liniştiţi, e riscant, sunt destui gata să-i amputeze şi picioarele alea şubrede şi nesigure… Trebuie să mai ia vitamine, să se-ntremeze, altfel dispare cu totul. Cică ar fi totuşi o specie ocrotită de lege. Mda, ca şi cum lupul ar păzi oile. Sau invers. Naiba mai ştie, nici nu-i mai poţi diferenţia. Tot atâtea picioare au.

,, DISERTAŢIA UNUI…TIP ”

din tren

Fiind weekend şi o vreme cam de stat la gura sobei, am chef de povestit. Vă ,,povestesc’’ azi disertaţia unui individ, în tren, cam afumat, care mi-a colorat călătoria acum câtva timp. Tren de noapte, în preajma Crăciunului, un compartiment liniştit până la îmbarcarea tipului, pe la Buzău parcă. Redau integral discursul său de ,,bună seara’’, cât îmi mai amintesc.

,, – Seara bună…e liber aici ? Păi şi normal că-i liber că pe bilet scrie că-i locu 43, adică al meu ! Mergeţi departe ? Eu da, pân’ la capu’ liniei, la Iaşi, vin de la frati-miu… Eu domle, de profesie, sunt moldovean. Lumea-i mică tare, aci, în gară, ştiţi cu cine m-am întâlnit ? Cu un vecin domle, un vecin de la mine din judeţ, adică tot moldovean. Uite ăla de acolo, de pe ,,coloar’’, cu gentoiu’ ăla mare, săracu’, n-a găsit loc. L-am ajutat, că io n-am bagaj, numa’ şuba asta, buuuuuuună şubă, de oaie, e sfântă pe geru’ ăsta. Cân’ să salte geanta, hâc !, l-a tăiat peste şale, ea grea, el mărunţel, ce vrei…L-am ajutat când mi-a spus că-i tot moldovean, că alfel…Om de omenie domnule, două kile de rachiu avea omu’ la el, le-a scos, buuuuuun rachiu, de cazan, îl bei ca pe apă, numa’ bunicu’ meu mai făcea aşa marfă, ce om şi bunicu ! Îmi plânge inima cum stă acolo pe ,,coloar’’, vecinu’, poate ne strângem oleacă să-ncapă şi el…ei, dacă nu se poate, las’ să stea acolo, m-oi mai duce eu la el…buuuuun rachiu, prună, păcat, dacă era loc, poate gustaţi şi dumneavoastră. Da’ dacă nu-i….aşa-i de sărbători, mai gustă omu’, acu’ vă spun, că e timp, pân’ la Iaşi e mult, cât am stat la frati-miu, vo câteva zile, n-am gustat mai nimic, cumnată-mea, n-ai văzut aşa om, nu suportă domnule băutura…dacă aţi mai pomenit. Noroc că dădui peste  băiatu’ ăsta, cu geanta, că-i tot moldovean, om de milioane domnule… Ioaneeeee, hai oleacă-ncoa’, s-te vadă lumea, uite-l domle, de la mine din judeţ, vezi…zici că lumea-i mare, de unde, e mică, dă…dă Ioane sticla aia…uite domnule rachiu aici, parcă-i ulei, mmmmmmmmm, medicament curat… Trage Ioane geanta aproape aci, dac-ar încăpea înăuntru, aci, pe mijloc, am sta laolaltă, oameni-s cumsecade, ai sta şi tu la căldură…i-a trage…hm…nu prea intră…e mare, ei, las-o acolo…nu mă, sticla las-o afară, mai stăm de vorbă… stai acolo pe geantă, ce să-ţi fac dacă  ţi-a dat loc în picioare. Mai ies io la tine, că nu-mi ocupă nimenea locu’, las şuba pe el, bună şubă… Îmbrăcat cu asta, cu ciorapi de lână şi cizme de cauciuc, nici capu’ nu mă doare, poa’ să ploaie şi să ningă…te văd cam subţirel îmbrăcat, cu şuleapca aia, nu ţi-e frig acolo pe ,,coloar’’ ?, cam trage parcă…de la uşă…Mă rog, ai bilet în picioare…n-am ce-ţi face. Domnu’, serviţi un dop de rachiu ? Nu ? E bun, da na, nu toată lumea se pricepe, uite, moşu’ meu, fratele lu’ tata, n-a băut, n-a băut şi pe la patruşcinci de ani s-a curăţat…Mă uit şi la Ion ăsta, păcat de el, băiat tânăr şi uite cum la înjunghiat spatele, de mai şi răceşte acolo în ,,corent’’ pe ,,coloar’’, e dus…nici ăsta nu gustă, abia de şi-a muiat buzele-n minunea asta…treaba lui. Sănătate ! mmmm, ce rachiu ! ultima dată, când l-am îngropat pe bunicu’ am mai băut aşa bun, avea o damigeană, special pentru când o muri o ţinea…bine a făcut. Eheeeeeee, uite vine şi naşu’, cu biletele… Să trăiască naşu’, boierule frumos tren ai, numa’ Ion n-are loc, nu i-a dat, mata nu-i poţi da ? Aha…atunci să stea acolo…Cuuuuuuuuuum şefule ? Cum nu-i ăsta locu’ meu ? Uite locu’ 43, vagonu’ 10… Cum, alt 10 ? 10 bis ? …Mă mut acolo atunci, da’ de une’ să ştiu eu ce-i cu bis-urile astea…na, îmi iau şuba şi trec dincolo…Ioaneeee, hai mă că avem alt vagon…tu oricum ai loc în picioare, tot aia e, păcat numa’ de domnii, le mai ziceam una, alta…dacă tot merg la mine-n judeţ…’’.

Pentru prima oară am felicitat compania de căi ferate, că alături de vagonul 10, era vagonul 10 bis…A, să nu uit, după vreo jumătate de oră, săracu’ Ion, rupt de frig, a venit în locul eliberat de moldoveanul de profesie, fără sticlă, loc rămas în mod curios neocupat. N-am nimic cu moldovenii  şi eu am origini acolo, dar asta a glăsuit omul.

,, DOI VECINI ”

ieftin

Deşi s-ar zice că-i criză, buluceala sărbătorilor, în pieţe şi magazine, a luat deja startul. Iată cum se explică o parte a acestui fenomen. Real.

Ora 10,30

- ’Neaţa vecine ! Vii din piaţă ? Ce-ai luat ? Io făcui deja un drum…

- ’Neaţa, ce să iau…era buluceală mare, mai nim…

- Aha, cu cât luaşi kilu’ ? Că las astea şi aş lua şi eu, să am de Sărbători…

- Ieftin domle, aproape gratis, da-i mai mult drumu’, te omoară…, înghesuială…

- Hai că m-ai zgândărât ! Te rog, du-i mata plasele astea lu’ nevastă-mea, că mă întorc să iau şi eu, dacă zici că-i ieftin, păcat să nu iau…

Ora 12,30

- Fir-ar al dracului vecine ! Mi-am făcut praf ghetele, m-au călcat toţi, unu’ mi-a trecut cu căruţu cu cartofi peste picioare…Degeaba, n-am mai găsit nicăieri…

- Păi ce căutai ?

- Păi ce luaşi mata, d’ăla…ieftin ! Nu mai aveau…aşa că luai nişte pocnitori de astea…

- Aaaaaaaaaa, da, da…între timp am trecut şi prin Obor, n-am rezistat, mai luai o sacoşă plină !

- Pocnitori ?

- Nu frate, ce căutai matale…ieftin, da drumu’ ăsta…

- Nu mai spune ! Mănânc şi dau o fugă şi eu…

Ora 16,00

- Vecine, parcă-s blestemat ! Ajung la Obor, nici n-am mai mâncat, când întreb…să mă i-a la bătaie unu’, se vede că s-a dat ca pâinea caldă, cerere mare…n-am mai găsit. M-a mai prins şi fără bilet în tramvai, mi-a ars o amendă… Nici nu-i mai zic nevesti-mii, m-a beştelit destul cu pocnitorile alea…

- Da ce-ai zis că voiai să iei ? Doar nu te-ai dus să iei amendă…

- Cum domnule…ziceam să iau şi io ieftin, ce luaşi matale dimineaţă…

- Aaaaa, da, ce să zic…poate să mai încerci la piaţa Amzei, e cam departe, da acolo ştii că şi pe vremea lu’ Ceaşcă aveau…

- Hm, ai dreptate !

Ora 19,30

- Alo, vecine, eşti acasă ? Hai încoa’ s-te fac o tablă.

- Hai că viu…

- Domnule-s frânt ! Am alergat toată ziua, acu’ vin de la Amzei, o mizerie frate, era să mă buzunărească un şuţ, m-am dus degeaba, scump şi tot n-am reuşit să iau…

- Cauţi porc…

- Nu nenicule, tot ce-mi ziseşi matale, barem un kil, două acolo, pentru de Crăciun…

- Aha, da, aşa e, eu am avut noroc, găsii aproape, aici la noi.

- Mare noroc. Acum, când mă întorceam, hap ! mă mai muşcă şi-un câine, scandal cu nevastă-mea, că jigodia mi-a rupt pantalonii, erau noi, başca injecţia, să nu turbez dracului, mai dădui şi şpagă ăleia să mi-o facă încet, ştii că-s fricos…

- Doar te-am avertizat dimineaţă…

- Mi-ai spus că-i aproape gratis, nu-mi ziseşi de câini !

- Ţi-am zis vecine şi de căruţu’ cu cartofi şi de pocnitori şi de amenzile din tramvai şi de câini…

- Te ţii de glume ! M-am făcut ca dracu şi am luat…nimic !

- Păi şi io ce-ţi zisei dimineaţă ? E gratis, da drumu’ face toţi banii ! Da’, na, matale îţi permiţi, ai pensie mare…umbli, investeşti…

- Al dracului să fiu dacă mă las până nu iau !

- Aşa, să nu te laşi ! E păcat să te prindă Sărbătorile fără…nimic ! Şase-şase, hai că nici la table nu le ai !

T. Daniel

,, REPUBLICA SEMI BI-PREZIDENŢIALĂ ”

conciliere

Curtea Constituţională ar putea să ne facă un cadou surpriză de sărbători, cu ocazia acţiunii de contestare a alegerilor. Ca să împace pe toată lumea, i-ar putea valida pe amândoi candidaţii ca şefi ai statului nostru democratic. Să fim o republică semi bi-prezidenţială. Ce poate fi mai conciliant ? Am avea non stop preşedinte, când unul face nani, celălalt e treaz, când celălalt are momente romantice cu nevasta, colegul e la datorie şi tot aşa. Apoi, ştim că spiritul concurenţei, creşte performanţa, cine ştie ce idei luminoase ar produce cuibuşorul comun de nebunii de la Cotroceni…ce decrete geniale ar ieşi din cancelaria biprezidenţială.

Pentru o şi mai bună înţelegere, s-ar putea proceda şi la o schimbare de nume, un binom prezidenţial compus din Traian Geoană şi Mircea Dan Băsescu. Declaraţiile publice să fie susţinute în cor, ţinându-se de mână. Eventual ar putea purta o singură cravată, frumos petrecută peste ambele gâturi. Când unul trage într-o parte, automat merge şi celălalt. Ce ar putea fi mai emoţionant ? Această entitate bicefală ar putea purta un nume generic, să o apelăm cu – domnule bipreşedinte. Peste cinci ani am putea avea tripreşedinte ş.a.m.d.

Zic şi eu bre, ca soluţie de compromis. Vis a vis de treaba asta, cu intrarea prin efracţie la Cotroceni. Nu deţin nici un fel de probe în acest sens, aşa că propun această coabitare inedită. Un preşedinte patruped, de fapt octopod, ar fi ceva interesant. Un duet cu largă susţinere populară. O fuziune în faţa căreia momentul 1 decembrie 1918 ar părea o simplă şuetă. Un lider multilateral dezvoltat. Un bun îndemn la unitate.

,,E domne soluţii !’’, Cotroceniu-i mare, trăiesc unii câte cinci-şase într-o garsonieră şi tot încap. Dacă pe cei din urmă sărăcia îi împinge la această convieţuire, pe primii i-ar îndemna mobilul numit fraudă. Din moment ce ambele părţi o invocă, e clar că au în comun mai multe decât îşi închipuie. E păcat ca atâta compatibilitate să se ducă pe apa sâmbetei şi să nu fie folosită în interes naţional. Ar trebui ca înţeleapta Curte să mediteze la asta şi să le unească destinele. Altfel, vedem bine ce gelozii se stârnesc. Tu ai fraudat astă noapte ! Ba tu ! Păi dacă asta nu-i iubire, atunci ce-i ?

Hai că le-ar sta bine împreună ! Amândoi frumuşei, cu o zestre de câte cinci milioane de voturi, intreprinzători în toate cele, să fie domle fericiţi ! Ce alegeri? Astea-s prejudecăţi învechite, care stau în calea fericirii ! Gura spurcată a satului, gândire anacronică şi retrogradă ! Lăsaţi frate oamenii să se bucure împreună de preşedinţie, ce-i cu răutatea asta ? Invidie curată. I-a nu vă mai uitaţi în ograda Cotroceniului, ce, nu aveţi treabă ?

Eu sunt uman, nu pot vedea oameni suferind din dragoste, nici chiar din dragostea pentru ciolan. Trăiască republica biprezidenţială ! La mai mare !

,, GOGU ŞI GICĂ ”

barul eternitatea

Se-ntâlnesc pe ceea lume,

Doi vechi prieteni, cu renume.

- Salut Gigă, am sosit !

- Gogule, bine ai venit !

.

- Tare mi-a fost dor de tine,

Ziceam – Gogu nu mai vine…

- Băi Gică, nu mă jigni,

Ţi-am promis că voi veni !

.

- Am făcut tot ce-am putut,

Să nu mă aştepţi prea mult !

- Ştiu mă, însă nu mi-ai spus-

Tot ciroza te-a adus ?

.

- Avui baftă mă, un car,

M-a luat un tren marfar !

-    Gogule, mereu fu-şi plin,

De norocul cel din vin !

.

- Acum Gică, amic bun,

Mi-e cam sete, de pe drum…

- Gogule, treburi nefaste !

Stai jos, fiindcă am veşti proaste.

.

- Şi eu sunt de sete mort,

Aici e-nchis peste tot !

- Aoleu şi vai de noi !

Hai băi Gigă înapoi !

………………………………………….

- Alo ! domnii aţi obosit !

Închidem ! Aţi adormit !

- Ce ?! Mai dă un rând băi frate !

Că sosirăm de departe !

T. Daniel