RSS

,,PIERDEREA…”

17 Sep

Pierderea

 

A fost odată o familie cu un copil. Mama, o femeie bună, muncitoare și iubitoare a făcut toate eforturile din lume pentru a-și îngriji și crește copilul cât mai bine, l-a iubit ca pe cel mai de preț lucru. Tatăl, cu darul beției și al jocului de cărți își teroriza familia, aproape urându-i, nu scăpa nici un prilej de a-și bate atât fiul cât și nevasta, de a-i izgoni, nu o dată de acasă. Astfel copilul a crescut, protejat atât cât a putut de dragostea mamei sale pe care la rândul său o iubea nespus. Puțin după ce micuțul a împlinit vreo 14 ani însă, femeia s-a stins răpusă de o boală agravată de purtarea bărbatului. O pierdere inimaginabilă pentru copil, pierduse aproape totul. La înmormântare, se spune că întreaga durere i se citea pe chip dar nu a putut vărsa nici măcar o singură lacrimă, deși se prăpădise însăși viața sa, de acum înainte…
Cu chiu și vai a mai îndurat câțiva ani alături de tatăl său ce nu se schimbase deloc, până când s-a desprins căutându-și rostul cu propriile puteri, izbutind să-și găsească un drum. Pe tată nu l-a vizitat niciodată, până…să fi fost vreo 20 de ani de când plecase, a primit vestea că omul s-a stins și el. A mers și a aranjat cele lumești și creștinești iar la înmormântare, când au coborât sicriul, copilul, acum bărbat în toată firea, a izbucnit în lacrimi, un șuvoi de lacrimi de neoprit, așa cum doar la o imensă și ireparabilă pierdere se poate întâmpla, zmulgându-și părul din cap și înduioșând peste poate întreaga adunare. Ce mă fac…ce mă fac de acum…rostea el printre suspine…și deși înduioșați, oamenii se cam mirau la aceste vorbe fiindcă cunoșteau istoria întreagă. Doar bărbatul jelea adânc pierderea ireparabilă…sensul său de a fi…

T.D.

Anunțuri
 

5 răspunsuri la „,,PIERDEREA…”

  1. Deny

    17/09/2011 at 11:23

    …Ce sa spun, eu intalnesc la mine la scoala o multime de copii in aceasta situAtie

     
  2. inlinisteadeacasa

    22/09/2011 at 19:51

    Asa este. Ai redat simplu o realitate dificil de exprimat…

     
  3. vasilescumihaela

    01/10/2011 at 10:06

    Desi altfel… postul asta imi aminteste de Salieri. 🙂 Desi ura e un postament fragil, pe unii se pare ca ii tine. 🙂 Mie insa, nu stiu de ce, imi vine sa scormonesc putin mai adanc si … gasesc acolo mai mereu o intrebare neajutorata de genul „cu ce am gresit de nu a putut niciodata sa ma iubeasca, desi era firesc, fiindca… eu l-am iubit? Dar… oare chiar l-am iubit? M-a lasat vreodata sa ii arat asta? Cum a fost atunci? Cat de rau sunt construit eu insumi daca nici macar tatal meu nu m-a iubit? Daca el nu m-a iubit, merit eu sa iubesc ceva la mine? Merit sa fiu iubit?” Sentimentul asta de vina nevinovata ii face pe multi sa fie nesiguri, sa nu se poata identifica, sa se urasca pe sine, sa fie intr-un permanent conflict cu sine si cu altii. Eu cred ca fiecare om merita sa fie iubit pentru ceea ce e el ca om, ca si creatie divina, doar ca uneori exista si oameni carora le e frica sa iubeasca, sa isi arate sentimentele sau pur si simplu nu mai pot sa iubeasca si poate ca nu e vina lor si nici macar nu e asa de important sa te iubeasca ei cat faptul ca tu ii iubesti pe ei, ca poti sa ii iubesti asa cum sunt. Si asta e adevaratul postament care te tine… aceasta baza solida pe care o gasesti in tine. 🙂
    P.S.Ti-am descoperit site-ul, mi se pare interesant, l-am inclus printre legaturi…. sper sa nu fie cu suparare. 🙂

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: