GÂNDURI DE DIMINEAŢĂ

,,MICUL BONAPARTE”

Daniel Tudose — Sat, 28 Jan 2012 08:44:57 +0000

Micul Bonaparte

Tot sunt bune la ceva și mini-răzmerițele acestea – scot la lumină, nominal, smintiții și lichelele care parazitează în special structurile bugetare și care, din fericire, în astfel de situații se dau singure în vileag, parte din prostie, parte pe fondul unor afecțiuni de sorginte psihică. În cazul de față mă refer la nefericitul locotenent de infanterie care de vreo săptămână bântuie micile ecrane făcându-mă să mă întreb – așa arată militarul acela profesionist, format și plătit, binișor totuși, din bani publici ? Să nu uităm că un militar, pe timp de pace, își ridică leafa, în principal, pentru un singur lucru – respectarea legilor și regulamentelor militare, pe care și le-a asumat de bună voie și care îi interzic cu desăvârșire ieșiri ca ale tânărului Napoleon. Încălcarea lor înseamnă un singur lucru, omul nu-și face treaba, prin urmare este remunerat de pomană, din banul public, lucru din câte știu eu înfierat nemilos. Spun asta deoarece văd destui buimaci solidari cu smintitul, clămpănind verzi și uscate, fără a vedea că, dincolo de prostiile debitate de scelerat, acesta este de fapt un bugetar plătit absolut degeaba din banii noștri, din moment ce a abdicat de la job-ul său, respectarea regulamentelor militare. E similar cu un funcționar public care stă la ghișeu și refuză să-și facă treaba. Am observat, și e dramatic, că unii pensionari militari în special văd un soi de eroism în acțiunile acestui rătăcit prin armată. E trist, asta arată cât de militari au fost și ei la rândul lor și cât de mult își merită acele pensii, cu foarte mult peste cuantumul mediu al unei pensii în România. Nebunia acestui tânăr e evidentă, singur a recunoscut că are o leafă de 3000 ron/lună și nu lipsurile l-au mânat a se da în spectacol, ci chipurile solidaritatea cu…el știe cu cine. Nu, de fapt și de drept acest tânăr dezechilibrat este un om care nu-și găsește locul în sistemul militar, toate rigorile îi produc frustrări, frustrări generatoare de energii de următoarea natură – în orice instituție, inclusiv armată, oamenii vorbesc pe la colțuri, politică, împotriva șefilor și alte nemulțumiri, dar fără a escalada. Dar, uneori, precum în cazul nostru, se mai ivește câte un caz clinic care se crede Che Guevarra și dă glas acestor lucruri. Dacă în alte instituții e permis, poate prin sindicat, poate prin altă formă, în armată e strict interzis, lucru pe care micul Bonaparte nu e capabil a și-l însuși. Degeaba se emoționează unii și fac dezbateri inutile și interminabile pe marginea subiectului, acest om este un bugetar care ia leafa degeaba, nu-și face minima treabă a unui militar, respectarea regulamentelor. Sunteți dispuși să plătiți astfel de bugetari ? Doriți și v-ați simți bine cu vreo 10 000 de astfel de ofițeri în armată ? Eu nu, deoarece nu-i normal. Până și presa care l-a luat în brațe are deja destule dubii auzindu-i tezele militariste, evident omul habar nu are ce spune. Înainte de a se solidariza cu acest individ, probabil cu probleme psihice, cei care o fac ar face bine să analizeze ce consecințe ar suferi dacă, la serviciu, ar refuza să mai facă ceva. Deoarece cu asta este echivalent în armată încălcarea atât de gravă a unor norme de serviciu. Atâta prejudiciu de imagine adus acestei instituții pentru care acest aspect e capital denotă faptul că omul a renunțat de bună voie la un statut, îl putem plăti cu forța ? Alte abordări îmi par ridicole. Sper totuși ca problemele lui mentale să nu fie atât de grave, e tânăr, asta mă întristează. Oricum, fără aceste manifestații, mai era un bugetar în plus parazitând statul, tot s-a câștigat ceva.
T.D.

,,M-AM ÎNTREBAT”

Daniel Tudose — Mon, 23 Jan 2012 08:44:59 +0000

M-am întrebat

M-am întrebat, ce-nseamnă împreună
Atunci când nu te văd și nu mă vezi…
E visul meu pribeag sub clar de lună
Pe care-n fiecare noapte îl visezi
.
M-am întrebat ce-nseamnă împreună
Când pe-un sărut aș da întregi comori…
E fruntea mea plecată peste mână
Ce-ți plânge tristă lacrima în zori.

M-am întrebat ce-nseamnă împreună
Când amintirea-i toată numa un fior…
E șoapta-mi ce-n ureche îți răsună
Și atâta dor îți e de al meu dor.

M-am întrebat ce-nseamnă împreună
Când gândul doar mai face mângâieri…
E pieptul meu vibrând precum o strună
Durut de toate-ți marile dureri.

M-am întrebat ce-nseamnă împreună
Când s-or preface acestea în au fost…
E mâna ta cuminte-ntra mea mână
Și amorul ce ne știe pe de rost.
T.D.

,,GÂND DE IARNĂ”

Daniel Tudose — Sat, 21 Jan 2012 12:38:52 +0000

Gând de iarnă

Florile iernii înfloresc în fereastră
În forme bizare, scânteiri ce clipesc,
Petale de gheață pe-o frescă măiastră,
Diafane corole din neant zugrăvesc

Un chip și un gând, privind de departe
Prin fereastra-i, o glastră cu flori ce nu mor,
Mutând pas cu pas, lin, semnul de carte
Spre grădini înflorite udate cu dor.

Obrazu-mi apropii de icoana de gheață,
O sărut și cu drag îmi șoptește ușor -
Privește-mă doar și lasă-mă-n viață
Prin ochii-mi privește întregul amor

Scris în slovă de aur și briză de vară
Ce-ncleștarea aprinsă din priviri o topi
Și scrierea-ntreagă ce din sticlă-o să moară
La fereastra-mi topită candid vei citi…
T.D.

,, MIC EDITORIAL ”

Daniel Tudose — Sat, 21 Jan 2012 08:26:31 +0000

Mic editorial

Deși eram ferm hotărât să nu scriu nimic despre protestele încă în curs, totuși, având în vedere că sunt printre cele mai ample, din punct de vedere temporal, am încercat să-mi fac o idee, cât mai detașată de la latura emțională. Lăsând la o parte capul de afiș, normal, al manifestărilor, puterea, am constatat că de fapt și de drept nemuțumirea e cu mult mai gravă și mai dramatică – obida mulțimii, atât cât e ea de numeroasă, se îndreaptă împotriva întregii clase politice, toată o apă și un pământ. În ciuda eforturilor searbede și pe alocuri ridicole ale opoziției de a se solidariza chipurile cu protestul și, de ce nu, de a profita politic, de această dată lucrurile au rămas limpezi, deocamdată, fără politicieni ! Mascarada și toată coregrafia hilară a mitingului politic, cu tot felul de artiști aduși moț și alte figuri, a rămas ceea ce a și fost, un circ regizat și ireal, politic, cu nimic în comun cu celelalte proteste. Acum, și acestea din urmă, nu știu cât sunt de reprezentative, numerice, cât și la nivelul reprezentării sociale, însă e pentru prima dată când aud în stradă – NU POLITICIENI ! Un lucru, consider eu, cu mult mai grav decât toate problemele la un loc, în esență năruirea completă și iremediabilă a oricărei speranțe și a încrederii că cineva va pune pe primul loc interesul comun și nu pe cel propriu. Repet, știu care-i capul de afiș al nemulțumirilor, dar în subsidiar, este rodul a douăzeci de ani de politică suburbană și pusă pe căpătuială, în care rotirea la putere a partidelor nu a însemnat decât antireformă, populism și interese de grup. Strada, mânată de reale probleme, fiecare cu durerile sale reacționează normal și legitim din punct de vedere emoțional, dramatismul problemei survine după o ipotetică cădere a actualei puteri – cine vine în loc va fi suficient de potent și credibil ? Din păcate tot strada dă răspunsul – NU, strada nu vrea să vadă politicieni, autodiscreditați în decursul atâtor ani de demagogie și circ grotesc. Chiar scânteia care a aprins protestele ne spune acest lucru, omul românesc a văzut pentru prima dată în persoana lui Arafat un tip dezinteresat politic și de bună credință, ca idee și nu a mai suportat ca politicul să-l terfelească și pe acesta. Vorbesc strict de percepția omului din stradă și nu de meandrele mecanismului politic și ministerial, de discuții tehnice sau alte dezbateri de a căror sterilitate oamenii sunt sătui. Iată-i așadar în stradă, o trufanda pe care opoziția nu și-o poate apropia, strigând ceva halucinant – Li-ber-ta-te ! Eu m-am mirat prima dată și am căutat să înțeleg cine subjugă. Inițial, conform televizorului, am zis că puterea, dar după o săptămână m-am edificat, politica românească este cea care subjugă și confiscă totul, așa cum a fost dusă ea, beneficiind cel puțin în ultimii zece ani de suportul unor televiziuni și jurnaliști înregimentați, un mecanism profund viciat care s-a vrut motorul spre înainte. Dincolo de inerentele nemulțumiri, protestul de acum, cel real, nepolitizat, cu oamenii care sunt acolo, poartă un mesaj îngrozitor – ne-am săturat de capitalism !!! ne-am săturat de un întreg sistem politic !!! Ei, asta e ceva care nu poate să nu dea de gândit, în ipoteza că s-ar generaliza și ar deveni reprezentativ strigătul, drumul spre putere chiar e deschis oricărui veritabil/i …ce vreți dvs.Îngrozitor deoarece o întreagă clasă politică pare să nu fi urnit mai mult de un metru poporul ăsta. Pe mine asta mă întristează mai mult, acest mesaj, cât despre partea materială…oricum sunt alegeri în acest an… Până atunci însă politicul ar trebui să reflecteze la realul substrat al protestelor și să-și revizuiască complet atitudinea și tot modul în care a acționat până acum. Li-ber-ta-te !? În 2012 !? În capitalism ? Sau nu…
T.D.

,,CORESPONDENȚĂ”

Daniel Tudose — Fri, 20 Jan 2012 11:08:17 +0000

Dragă unchiule,

Momentan lăsăm pe altă dată vizita la matale, acolo în Franța, că aici la noi avem treabă, poate ai fi văzut la televizor. Hoții și bandiții e pe făraș de acum și în fiecare seară cu mămica și cu tăticu mergem la manifestație, mai ales că tăticu își luă bastoane de la gabori și e în medical acum, le-a zis la ăia la depozit că a căzut pe scări. Și pe mămica o busculară unii la Universitate de i-a rupt fusta și paltonul, nu i-a văzut că era mascați, oameni de-a lu Băsescu oricum că a făcut-o țigancă. Era cât pe ce să mă dea la televizor, da poate m-ai văzut totuși, aveam un carton cu ,,Ne-ați furat pensiile !”, dar nenea cu microfonu a luat la o babă interviu, tot babalâcii, nu mai încapi de ei. E ca la revoluție cum arăta la televizor, cu steag de ăla cu gaură, balamuc, să-i vezi pe moși, te strici de râs, era unu semăna leit cu bunelu atunci când l-a luat cu duba de la primărie, când atunci cu pământu. Ne-am întâlnit acolo și cu tanti Vica și nenea Costel, să vezi ce gât făceau, doar știi ce mut e acasă nenea Costel, oho, să nu-l recunoști acolo, libertate, huo, jos, sus, de astea. Era și vară-mea, Nina, aia-i într-a zecea, moamă ce gură avea, bine, asta o preocupă politica de mult, io mai subțire așa, mai mult că-mi place de arab, doctoru ăla cu salvarea. Nu zic, e fun și Băse chiar dacă tăticu îi zice chior, dar a furat toate fabricile și uzinele de a lăsat oamenii în drumu mare, iar Udrea are bani de tocuri. Eu nu-l cunosc pe Ceaușescu da pe aici lumea zice că era marfă pe vremea aia și că ce proști a fost că l-a dat jos, case moca, servici bun, alea alea, bine, ce am înțeles că nu era Cola, Mec și net. Să vezi fază, s-a luat doi moși la bătaie, unu făcea, bă hodorogule l-ai împușcat pe Ceașcă, i-ați adus pe ăștia și iei și bani bulangiule !, la care ăla îi bagă una, în fine veni smurdu, camere, chestii, țipa lumea ca la bâlci. E belea mare unchiule, tăticu cu mămica zice că o să fie război ca la talibani, da zice că poate cu ocazia asta scăpăm de rate și asta-i bine, așa că murim acolo în piață, ca pe timpuri la statuia lu Mihai. L-am văzut și pe Iri cu moaca lui de șobolan, s-a luat lumea de el că, cu scandalu cu Moni, poate ai auzit. În fine io fi tăiat pensia, nu știu, fiecare cu ale lui, parcă nouă ne convine ce a făcut ăștia cu bacu, cu camere, cu servicii, cu dracu să-i ia. Mâine venim de dimineață, și așa ne-a zis că nu se pune absențe, dirigu a zis că pentru ce bani ia mai bine n-am veni deloc că și așa tot tâmpiți scrie pe noi. O să-ți trimit poze pe mail să vezi ce moacă aveam cu pancarda aia și pe tăticu cu ochiu vânăt. Așa că nu putem veni acum în vizită la matale, mai ales că tăticu zice că ți-ai pus palma-n dos și te-ai dus în Franța, te-ai trezit mata capitalistu lu pește, da să nu-i spui că ți-am zis, e și el supărat de atâtea abuzuri ce se-ntâmplă de când muri Ceaușescu. O să luptăm unchiule, chiar dacă trântorii de la privat nu se sinchisesc să iasă, ieșim noi că ne-am săturat de chiaburi.
A matale nepoată,
Lili.
T.D.

,,TRADIȚII CAZONE ”

Daniel Tudose — Tue, 17 Jan 2012 08:47:55 +0000

Tradiții cazone

Încă din copilărie, Lucică a avut un vis, acela de a deveni medic. Lucru care cam ieșea din tiparele familiei, una cu vechi tradiții cazone, întinse încă până la Cuza, după cum susținea colonelul Cristescu, tatăl. Prin urmare, o așa datorie de onoare nu putea fi curmată, mai ales că Lucică era ultimul descendent pe linie masculină a spiței sale cu sânge kaki, lucru întărit și de frumosul arbore genealogic pictat care trona în living și pe care se puteau zări chiar și câteva chipiuri de generali ce umpleau de mândrie inima colonelului. Inimă înegurată însă, o dată, de profilarea tot mai apropiată a retragerii, dar mai ales de planurile de viitor ale fiului. Nenumărate discuții s-au purtat ca de la tată la fiu, presărate cu argumente dintre cele mai puternice, începând cu Plevna, Oituz, Cotul Donului, munții Cehoslovaciei, unde cei aflați la loc de cinste în living și-au adus tributul de jertfă și au lăsat cu limbă de moarte urmașilor să ducă mai departe amintirea faptelor lor, îmbrăcând haina militară. Din păcate lui Lucică panteonul de figuri marțiale cărora le adăuga mustăți și ochelari cu creionul când era mic, nu-i transmiteau absolut nici un mesaj peste timp. Cât despre faptele lor, evocate de colonel cu exuberanță, ei bine, mai mult îl înflăcărau cărțile de anatomie decât toată gloria ce avea să apună odată cu planurile lui de a pune capăt la atâta amar de tradiție cazonă. Cuvântul lui Hipocrate părea să fi înfrânt iremediabil surlele câmpului de luptă și implicit pe colonel, care, resemnat, părea să fi depus armele, capitulând necondiționat în fața unui inamic atât de neconvențional, dorința fiului. Și totuși, cei treizeci și cinci de ani de militărie i-au șoptit că războiul nu-i încă pierdut și o manevră ingenioasă, demnă de marii comandanți, poate întoarce decisiv situația. Așa că a reflectat, adânc, îndelung, ca un mare strateg pus în fața imposibilului, și-a privit strămoșii în ochi, a cântărit și…ei bine, soluția salvatoare s-a ivit, atât de simplă, atât de la îndemână. Lucică avea să devină medic militar ! Avea să împace lucrurile în mod strălucit, dorința sa de a deveni medic e pe deplin satisfăcută, iar tradiția seculară a familiei își continuă odiseea. Unde mai pui că pe acest tărâm al medicinei militare nu pășise nici un predecesor, Lucică va întregi galeria de figuri galonate cu, de ce nu, un al doilea Carol Davila. Colonelul a jubilat când fiul s-a înduplecat, cedând în fața argumentelor. S-a felicitat bătrânul cum în mod excepțional transformase o înfrângere, în victorie desăvârșită. A plâns realmente de fericire când comandantul institutului de medicină militară a citit solemn la ceremonia de absolvire – Se declară șef al promoției 20…, sublocotenentul Cristescu Lucian. Un vis se împlinea, iar Carol Davila nu mai părea așa departe. De acum, pot să mă retrag împăcat, și-a spus colonelul cu sentimentul datoriei împlinite. Așadar iată-l pe Lucică tânăr ofițer medic de regiment veghind la sănătatea ostașilor și umplând de mândrie înaintașii ce cu siguranță îl priveau.
- Să trăiți dom’ locotenent, soldat Filipescu, mă doare într-o parte…
- Iar vă doare mă… ‘ți-ai dracului de simulanți, vă fofilați de la instrucție ! Suflă, tușește, tare…nu mai da din mâini ! Ipohondrie ! Dispari până nu-nfunzi arestul !
Uite așa ți-i refeduia expert Lucică, din ochi, doar ieșise întâiul la institut, apoi nici de militărie nu era străin.
- Doctore, ia vezi că nuș ce dracu…
- Trăiți dom colonel ! Aici, pe pat, așa, ia să vedem…
- Doctore e groasă, îți spun eu e groasă, am apendicită ascultă aici, știu ce spun…
- Trăiți dom colonel ! Am înțeles ! Apendicită !
T.D.

,,RUGĂ”

Daniel Tudose — Mon, 16 Jan 2012 08:32:44 +0000

Rugă

Câte rugi or fi sub boltă,
Una aș rosti-o mut -
Timpul, săvârșind o voltă,
Să o ia de la-nceput,

În secunda aceea-n care
Mi-ai zâmbit ca dintr-un vis
Și-n grăbita-i depănare
Mii de clipe am ucis.

Când în chip de pierde vară
Tot surâsu-ți cel curat
Nebunia mea ușoară
Cu suspin l-a presărat.

Să o ia cu prima clipă,
Luminoasă, chipul tău,
Și-apoi toată-a sa aripă
Ce-a bătut în ceasul rău

M-a-nvățat ce-i fericirea,
Ce-am pătat-o cu surâs -
Să îți răsplătesc iubirea
Din răstimpul ce l-ai plâns.
T.D.

,,NOCTURN”

Daniel Tudose — Sat, 14 Jan 2012 09:15:00 +0000

Nocturn

O lună se pogoară
Cum nu am mai văzut,
Ciclopul mă măsoară
Cu chipu-i nevăzut,
Și pare că clipește,
La rându-mi îl măsor,
Pe pleoapa-i se ivește
Peregrinând, un nor,
Privirea îi petrece,
Trec heruvimi nocturni,
Hlamida-astrală rece
Și sori din alte lumi
Scânteie de departe,
Se nasc săgeți de foc,
Și viață e și moarte
De-a valma, la un loc.

Cum luna se pogoară
Privesc din așternut,
De parcă-ntâia oară
Zărit-am chipu-i mut,
Iar pleoapa îmi clipește
Și tremură de dor,
Ciclopu-și amintește,
Mă mângâie ușor,
Tot pieptul stă să-mi sece,
Ești parcă la ani buni,
Numai privirea rece,
Un ochi din alte lumi
Mă mai privește-n noapte.
Privindu-i al său joc,
Și viață-mi fu-i și moarte
De-a valma, la un loc.
T.D.

,,SCAUNUL”

Daniel Tudose — Fri, 13 Jan 2012 11:06:26 +0000

Scaunul

A accede într-o funcție, a ocupa un scaun mai mult sau mai puțin deasupra nivelului de bază nu constituie un lucru negativ, din contră. Asta atâta timp cât chestiunea nu îmbracă aspect de cocoțare, urmată iminent de tronare faraonică, acțiuni care atrag automat după sine un unic obiectiv care precede orice altă țintă – apărarea cu orice preț și prin orice mijloace a înscăunării de potențialii uzurpatori. Cu alte cuvinte, o poziție vremelnică devine în ochii cocoțatului înscăunat un bun propriu și personal cuvenit de drept și eventual, de ce nu, una cu tradiții dinastice, pe care nu o poate părăsi decât pe căi naturale – cu picioarele înainte. Orice altă formă de desprindere a dosului de scaun devine din start o mică lovitură de stat, abuz, uzurpare, săpare, sabotare ș.a.m.d. Din înălțimea scaunului, mai pufos, mai tare, mai rotativ sau mai cum vreți, cocoțatul ocupant devine o entitate de sine stătătoare, ieșit din lanțul trofic. Despărțindu-l cel puțin zece mii de ani de genetică de următorul individ pe scara evoluției, cât și a subordonării, picioarele omului pierd și contactul cu solul, devenit inutil și se lasă doar în voia celor patru picioare ale scaunului său milenar. Un soi de simbioză de simbioză se crează între om și scaun, rădăcini adânci se înfig, înscăunatul țintuit acolo de o putere deasupra tuturor tinde a se contopi cu poziția și a șterge orice urmă a predecesorilor săi. Un singur cuvânt îi dă frisoane, succesor, dar îl alungă rapid din memorie și intensifică eforturile de consolidare a jilțului. Din înălțimea tronului diriguiește despotic, pentru subalterni, lucrurile și cu mult tact pentru superiori. Visceral și mieros, în aceeași ordine, curajos și laș, la fel, înscăunatul devine un mic Dumnezeu. În fapt, unul mai mare, dar cu modestia-i caracteristică el este, declarativ, un umil slujbaș al scaunului, îndeplinind nimic altceva decât o datorie sacră. În capul său realitatea e cu totul alta, de altă dimensiune, de genul… Mahomed al Turciei, Cazimir al Poloniei, Kim Ir Sen al Coreei etc. Sintagma ,,de neînlocuit” este inoculată automat în ADN odată cu înscăunarea, devine serul vital ce circulă prin venele împricinatului. Managementul conservării și implementării acestui adevăr suprem devine politică instituțională, preocuparea formării unei echipe competente care să proptească ferm picioarele scaunului este un demers constant. Odată elementele refractare lichidate, echipa de aplaudaci își intră în drepturi. Bucuroși că înscăunatul are gusturi rafinate, precum cultul personalității, aceștia întrețin frenetic această stare de fapt, creându-și la rândul lor propriile mici feude unde se vor idolatrizați. De la cocoțatul din vârf, încet, încet, piramida devine una ale cărei puncte de sudură sunt formate din cocoțați, fiecare cu câte șase picioare, două moștenite de la părinți și încă patru pseudopode ale scaunului, rod al unei indiscutabile meritocrații. Precum cățeii aceia mici de circ care-și dau duhul lătrând când cineva se apropie de scăunelul pe care-s cocoțați moț, piramida asudă păzindu-și scaunele. Cum însă până și faraonii mai sunt detronați, nici cocoțații nu-s veșnici. La cei din urmă, din fericire, pierderea scaunului se rezolvă simplu, cu un laxativ.
T.D.

,,CHIAR DE-AI PLECAT”

Daniel Tudose — Thu, 12 Jan 2012 09:29:38 +0000

Chiar de-ai plecat

Chiar de-ai plecat, rămâne dorul
Ningând cu amintiri cuminți
Și toată vraja din fiorul
Născut de buzele-ți fierbinți.

Chiar de-ai plecat, rămâne clipa,
O bucățică de Olimp,
Când zeii mi-au atins aripa
Și-mi zâmbești încă peste timp.

Chiar de-ai plecat, rămâne gândul
Ce îl gândirăm amândoi,
Cu cât mai tare alungându-l
Cu atât mai mult șoptește ,,noi”.

Chiar de-ai plecat, rămâne visul
Și amăgirea de pripas
Că voi întoarce necuprinsul
Iar tu, zâmbind, ai mai rămas.

Chiar de-ai plecat, rămâne-amarul
Și sufletu-mi întemnițat
În lacrima și tot zadarul,
În ziua-n care ai plecat.
T.D.