RSS

Category Archives: GÂNDURI DE DIMINEAŢĂ 1

,,SURÂSUL TĂU”

Surâsul tău

Surâsul tău mi-a amorțit
Veninul tot din gânduri,
Pe buze-ți stă nedeslușit
Nectarul cel din sâmburi

De fructe dulci și amărui
Ce-n vraja lor mă fură,
Tu-n veci de veci să nu îmi spui
Destul, că n-am măsură

Când elixirul fermecat…
N-aș vrea să mă trezesc
Pe trei cărări de-aș umbla beat
Din tine m-amețesc,

Te sorb avid și însetat
Și sufletu-mi tresare -
Sunt fericit, m-am îmbătat
Cu tine, n-am scăpare,

Pe Everestul cel noros
În vârf de m-aș sui
Și pulbere, cu capu-n jos…
Degeaba, c-aș pluti.
T.D.

 

,, FALSA DECREPITUDINE…”



Falsă decrepitudine

Cu varu-ți căzător și rău,

Sub mâna stihiei, ce-a curs,

Cu aer sumbru și vetust,

E zidul tău.

.

 

Bătut de ploi și înegrit,

Stârnind la umbra-i doar răceală,

De muced și de umezeală,

Și decrepit.

.

 

Dar dacă treci de chipul fad,

Ai să te miri de ce-ai aflat,

Ce-i îndărăt e minunat.

’Năuntru-i cald.

.

 

Un suflet doar dac-ai primi,

O mângâiere-i, nu corvoadă,

Reântoarcă-ți fața către stradă

Și ai străluci…

 

T.D.

 

 

,, RUGĂCIUNE ”

Rugăciune

Domnu-i mare și puternic,

Milostiv și prea-nțelept,

Mă ferește de-ntuneric,

Îl port chiar aici, la piept.

.

 

De cu zori și până-n seară,

În genunchi mă plec la el,

Inima vibrând să-mi sară,

Măreția-i foc și-oțel,

.

 

Mă străbate, copleșește,

Mă ridică în înalt,

Mă mângâie, ocrotește

Levitând ferice calc.

.

 

Și-nainte capu a-mi pune,

Somnului cel omenesc,

Nu o fac fără a-i spune,

Mare că-i și că-l slăvesc,

.

 

Zile cât mi-or fi lăsate,

Călăuză-aici a-mi fi,

Toată ființa-mi, toate, toate,

Pătimașe l-or iubi.

.

 

Domnu-i mare și puternic !

Simt prea falnicu-i, protector,

În genunchi iar cad, cucernic,

Sărut poala-ți dom’ director !

 

Suzy, secretar-corector.

 

T.D.

 

 

 

 

,, VREMURI TULBURI ”

Vremuri tulburi

Dragii mei, sunt vremuri tulburi,

Fără sprijin să te ții,

Nordul e pe șapte drumuri,

Rătăcit buimac prin vii.

T.D.

 

,, MOMENT POETIC…”

Te-aș zugrăvi

Te-aș zugrăvi-n cuvinte,

Dar nu-i vocabular

Să poată să cuprindă

Întregu-ți prea plenar.

.

Te-aș zugrăvi-n culoare,

Dar bietul rogvaiv

Sărac e în nuanțe

Și cade în naiv.

.

Te-aș zugrăvi în cântec,

Dar portativ afon

Întreaga-ți simfonie

Nu-ncape-n acest ton.

.

Te-aș zugrăvi în piatră,

Dar dalta grosieră

N-ar reuși decât

Tot piatră efemeră.

.

Te-aș zugrăvi în vise,

Dar ceasul pământesc,

Mileniu de visare,

Puțin e s-o înplinesc.

.

Te-aș zugrăvi în lacrimi,

Dar par izvor uscat

Să pot uda eu unul

Oceanul nesecat.

.

Așa că îmi rămâne

Doar veșnica mirare

Și biata neputință.

Prostie, ești prea mare !

 

,, DIN CULISELE SPIONAJULUI ”

Nea Țuțu

Pasionat de romanele de spionaj, mare admirator al spionilor celebri și a muncii de informații, Simion Țuțuianu sau simpu, nea Țuțu, proaspăt pensionar de la CFR, se considera un cunoscător al fenomenului. În lungile ture la triajul București-Nord, devorase toți autorii consacrați. Filajul, legendarea, lucrul sub acoperire, documentarea, interceptarea, cazul în lucru, rețeaua informativă, disimularea și multe altele, erau denumiri care nu mai aveau nici un secret pentru nea Țuțu. Idealul său feminin este, firește, Mata Hari, citise tot ce se putea citi despre ea.  E o enciclopedie, toate cazurile de spionaj mediatizate le cunoaște în detaliu, nu-l surprinde nimic, nu-l ia nimic pe nepregătite – ,,De mic am avut pasiunea asta, tot ce vedem e fum, lucrurile mari se petrec în spate…’’, spunea frecvent.

Totuși, nea Țuțu mai avea o mare și arzătoare dorință, îl măcina ca și neîmplinire, aceea de a cunoaște pe viu un spion, să-i strângă mâna, să-i simtă sângele rece și aura de mister. Evoca cu patos această dorință – ,,După asta, pot muri liniștit !’’. Cât nu s-a frăsuit, cât nu s-a gândit cum și unde… Ieșea în nopțile calde de vară la plimbare, prin locuri în care gândea el, și din ce citise, că ar putea zări măcar… Se visa uneori  nimerind în mijlocul unei situații, salvând vreun astfel de om încolțit și rămânând prieteni pe viață, întâlnindu-se în locuri ferite și îmbrățișându-se frățește. Deocamdată însă… O singură dată inima îi bătuse, mai să-i spargă pieptul, când  un tip, cam jerpelit, l-a abordat conspirativ – ,,Domnu’, m-ați putea ajuta ?’’. ,,Cine ești domnule ? Ce vrei ? Zi  pe șleau !’’, l-a îndemnat…așa cum citise. ,,Domnu’ recunosc, sunt fost securist, dați de-o țuică… ’’. ,,Mama voastră de derbedei ! ’’, l-a tuflit cu obidă.

Adormea cu visul frumos și speranța că  pasiunea sa va fi împlinită într-o bună zi și că un spion în carne și oase va completa partea teoretică pe care nea Țuțu o acumulase în ani și ani, lăsând cu gura căscată amicii la pub sau la câte o onomastică.

Era într-o duminică dimineață, când nea Țuțu, după o raită prin piață, cu ziarul în mână, găsește în cutia de scrisori,  un bilet laconic – ,,Diseară,  la locul cunoscut.’’.  Nesemnat. Și-a revenit abia după două pahare cu apă. ,,Gândește Simioane, gândește !’’, își striga în sine. S-a tot frământat – ,,Locul…precis îl știu…pune-ți capul la lucru ! ’’. A rememorat toate plimbările nocturne – ,,Asta e ! Da domnule, asta e ! ’’. Da, jubila, decriptase mesajul – ,,La statuia lui…acolo unde e scris pe soclu – Cunoaște-te pe tine însuți’’. Mereu zăbovea acolo preț de câteva minute, până se punea verde la semafor. Și-a pus costumul cel bun și cu o oră înainte de căderea serii a pornit spre locul cunoscut – ,,În sfârșit ! ’’ – își spunea cu inima vibrând – ,,O viață de așteptare, nu a fost în zadar ! ’’.

Eu mă opresc aici cu relatarea, tainele spionajului mă depășesc, cert e că, duminică de duminică, la căderea serii, nea Țuțu merge la locul cunoscut, ce face…n-am îndrăznit să-l urmăresc. Mă preocupă  mai mult scandalul din apartamentul de deasupra, vis a vis cu nea Țuțu, care periodic răzbate. A început  într-o zi, când o voce de bărbat, striga la madam Cornea, văduva -  ,,Ți-am lăsat bilet în cutie…te-am așteptat trei ore…era să am scandal și cu nevastă-mea’’. Văduva tot susține că n-a găsit nimic. Ei știu…

T.D. ȘI CU ASTA…VĂ SALUT, V-AM PLICTISIT DESTUL

 

,, PRECUM ÎN CER, AŞA (AR TREBUI) ŞI PE PĂMÂNT…”

1234006133-sc-297

,,învoială…’’


- Plecăciuni, Sfântă Instanţă,

Am venit aici, de faţă,

Să dăm seamă, neam şi soi,

Judecăţii de Apoi.


Clemenţă şi îndurare,

Noi Te rugăm, la picioare.

Ne-am robit în gând şi carne,

Slăbiciunilor umane.


Proşti cu duhul şi cu capul,

Am conlucrat şi cu dracul,

Ne-am dezis şi de ,,Porunci’’,

Scaraoschi ne-a dat brânci !

Am mai uitat şi de post,

Sclavi ai pântecului rost.

Acum plângem, ne căim,

Totul Îţi mărturisim.


Implorăm, a mia oară,

O sentinţă mai uşoară,

Muncă grea Tu să ne dai,

Cel mai umil job din…Rai.


………………………………..

- Măi copii, ce bucurie,

S-aud dreaptă mărturie,

Dar gravă, aţi fost mişei !

Dragilor, vă pasc ani grei !

Slabi în crez şi răi trupeşte,

Asta crunt se pedepseşte

Şi ca să puneţi capacul,

Va corupt şi cornoratul.


Dar, că M-aţi rugat aşa,

De ,,răcoare’’ a vă scăpa,

Vă ajut cu-n colţ drăguţ,

De pedeapsă, mai ,,călduţ’’…


Cum aţi cerut, ştiu un loc,

Un job greu – ,,jos’’- lângă…foc,

Sursă energetică.

La ,,centrala termică’’ …!

T. Daniel

 

Etichete:

,, PORCUL ÎNARIPAT ”

1243492659-sc-537

o nouă revoltă

După sute de ani de şunci şi miloane de kilometri de cârnaţi, ce puteau înconjura globul pământesc de nu ştiu câte ori, vine şi răzbunarea porcului, sătul să tot fie victima sigură a gurmandului său stăpân pe două picioare. Mai ales că există un precedent, al suratelor înaripate, ce au declanşat, nu de mult, revolta aviară, tot gripă, sinonimul animal al răscoalei. Acea mişcare a fost însă, după cum bine ştim, înăbuşită crunt şi cu o rară violenţă, iar cotcodăcitoarele implicate au sfârşit acolo unde sfârşesc toţi agitatorii şi răspândacii de viruşi ,,infecţioşi’’, la crematoriu.

Să vedem acum ce rezultat va avea noul protest necuvântător, acesta porcin, cu nume de cod H1N1, veritatabil ,,Plan Barbarossa’’ al suinelor, de pedepsire a celor ce, de sute şi sute de ani, îi folosesc numele spre a nominaliza indivizi umani de joasă factură -,, Băi porcule…’’, terfelind astfel, în cel mai josnic mod cu putinţă, o întreagă specie de giogionei dolofani.

,,Când o zbura porcul…’’ – nu mai înseamnă ,,niciodată’’. Se pare că, ironia soartei, grohăitorul îşi materializează diabolicul plan de îmbolnăvire, mai ales pe calea aerului, strănut, tuse, dar şi cu…avionul, s-a confirmat că am primit şi noi câţiva viruşei, via New York, cu KLM-ul american probabil, neutralizaţi, din câte văd, repede. Au mai încercat terorişti, aparţinând unor celule rebele, precum ,,Mangaliţa’’ sau ,,Bazna’’, să inducă panică în rândul populaţiei, prin atentatele cu trichineloză, dar au fost repede identificaţi, lichidaţi şi deferiţi şi ei flăcărilor purificatoare.

Noua metodă însă, e una nouă şi perfidă, greu de dovedit, umflăţeii pot fi consumaţi în linişte, nu te îmbolnăveşti, deci, în faţa legii, scroafele şi vierii, sunt curaţi ca lacrima, nu există probe împotriva lor – ,,Mâncaţi-ne oameni buni liniştiţi…’’, aşa vor spune. Hm, hm, se vede că au învăţat ceva din păţania găinilor, găsite vinovate şi pârlite fără milă, de echipe mixte de exterminatori guvernamentali.

Complicat domnule, complicat. Fără capete de acuzare, fără săltări şi arestări din rândul guiţătorilor, pare o luptă surdă, o luptă cu morile de vânt, dacă nu apare ministrul sănătăţii cu un porc în braţe, să spună – ,,Aşa arată duşmanul, lichidaţi-l oriunde îl vedeţi…!’’, parcă nu are farmec, că noi aşa suntem obişnuiţi. Ca tembelii de egipteni, care s-au apucat să extermine mii de porci. Vrem şi noi acţiune, păi numai epidemiologii de la boli infecţioase să fie pe picior de război ? Mama lor de celulitici de cocină, ce ne atacă acum cu arme biologice de nimicire în masă, îi facem noi pe toţi caltaboşi şi săpun, încă din luna mai, doar un semnal ne trebuie, de la minister, de la mexicani, de la americani, de undeva, poate de la doctorul ăla…ştiţi, care i-a tăiat bietului om jucăria. Acum, că H1N1 a aterizat şi la Otopeni, e momentul să declanşăm isteria naţională, ca la aviara de acum câţiva ani, virusul ăsta cine ştie ce mutaţii poate produce, să nu apară cumva porcul viitorului, multi-porcul, cu aripi, care să facă ouă şi să vorbească şi o limbă străină, păsăreasca.

Nu iau în derâdere şi nu ignor măsurile elementare de protecţie împotriva unei eventuale epidemii, Doamne fereşte, însă tare mă tem, de fapt nu mă tem, mai mult mă întreb, dacă nu o fi alt bâlci sau farsă, ca şi cu cealaltă ,,bombă’’ mondială, aviarul H5N1, manevră meschină de a mai regla puţin conturile cu anumiţi producători de carne şi de a mai vinde la idioţi nişte stocuri de vaccinuri sau poşircă din aia cu care, chipurile, dezinfectau maşinile. Bun prilej de a face parale. Aşa că, având precedentul, am dreptul să fiu puţin reticent, cel puţin în a mă îngrijora în mod real, de o nouă ,,gripă spaniolă’’. Sigur, sfaturile de prevenire a îmbolnăvirii sunt bine venite, numai să nu se repete istoria şi să se arunce iar banul public drept în buzunarul unor şmecheri, aşa zişi buni samariteni, posesori ai antiditului, în sprijinul sănătăţii publice.

Bine măcar că, inocentul purceluş, nu are soarta bietelor găini, o fi el acum la fel de diabolic ca Bin Laden, dar măcar a rămas bun de mâncat şi poate dormi liniştit până la Crăciun. Nu fac băşcălie, spun doar că eram obişnuiti cu metoda clasică de luptă contra ,,gripelor’’ , românească şi radicală, flăcările şi decimarea animăluţelor, acum trebuie să ne spălăm pe mâini, să punem batista la gură când strănutăm şi altele, să vedem cum ne descurcăm cu astea, la primele am fost experţi. Asta în caz că şuncoşii sunt vinovaţi şi nu cumva altă specie, tot cu şorici, dar cu costum şi cravată, face vâlvă şi diversiune, că tot e criză şi e nevoie de bănuţi.

Evident că, între posibilitatea unei epidemii devastatoare şi cea a unei înscenări, o prefer pe a doua, de preferat ar fi să nu fie nici una, nici alta, dar e cam mult, nu-i aşa ? Minunata ipoteză a alarmei false, sub imboldul sănătosului îndemn ,,Paza bună, trece primejdia rea.’’, mie unuia mi se pare ireală şi rămân la părerea că e una din cele două, cu un covârşitor procent de ,,încredere’’ într-o nouă cacealma, asemănătoare celei aviare, porcul înaripat nu mai este ceva de domeniul fantasticului, şi-a luat zborul şi ne survolează deja.

 
2 Comments

Publicat de pe 27/05/2009 în GÂNDURI DE DIMINEAŢĂ 1

 

,, FOR WHOM THE BELLS TOLLS ? ”

1241167898-sc-466

clopotul muncii

Miercurea, cel puţin aşa afirmă studiile de specialitate, omul atinge vârful maxim al eficienţei, în activitatea sa. De luni până miercuri eficienţa e pe un trend ascendent, azi atinge maximul, după care, până la mult aşteptatul weekend, trendul e descendent. Reprezentarea grafică are forma unei parabole sau, în termeni mai puţin tehnici, forma unui clopot. Clopotul care începe să vestească vesel, sosirea zilelor de relaxare, deja se văd la orizont, mai este mâine o zi plină, că vineri, în România cel puţin, cheful de lucru tinde vertiginos spre zero şi, pentru a nu-şi mai adânci suferinţa, unii sting lumina, dau drumul la câini şi spală putina cu mult înainte de sfârşitul programului, mai cu seamă în sistemul de stat.

Desigur, acel grafic al randamentului, are explicaţii ştiinţifice obiective, unanim acceptate şi peste care nu se poate trece, omul nu-i maşină, iar eficienţa lui are anumite condiţionări, pur şi simplu ăsta e ritmul său. La noi însă, cum bine ştim, viaţa bate filmul mai des ca oriunde şi nu numai atât, viaţa şi apucăturile de sorginte balcanică, bat chiar şi ştiinţa, în sensul că, clopotul productivităţii, e cu mult mai ,,abrupt’’, iar ,,vârful’’ e cu mult mai jos, la noi ar semăna, mai curând, cu un dinte minuscul de fierestrău, aproape imperceptibil, rătăcit undeva pe la mijlocul săptămânii, în rest, sunetul binecunoscut, continu, al monitorului cardiac, ce semnalează lipsa pulsului, repaosul veşnic.

Ştiinţa e învinsă şi ridiculizată de tradiţionalismul şi cutumele noastre, de nezdruncinat. Tot omul ştie şi respectă cu sfinţenie o particularitate rară a naturii, o ciudăţenie a botanicii care, mai ales în părţile astea se manifestă, faptul că, lunea, nici iarba nu creşte, o binecuvântare divină ce-mi confirmă vechea sintagmă că, ,,codru-i frate cu românul’’ şi-mi justifică extrapolarea, conform căreia, întreaga floră e aliata românului, atât în timpul liber, cât şi la serviciu. Deci, parabola noastră, îşi amână ,,urcarea’’ pentru marţi, poate s-o trezi la viaţă natura, natura angajatului vreau să zic.

Marţi dimineaţa, pare, în sfârşit, să dea colţul ierbii şi ,,clopotul’’ să prindă contur, însă e ziua cea mai nenorocită, moralul e la pământ, deja trebuie mişcat câte ceva iar weekend-ul pare la milioane de ani lumină distanţă. Nici o speranţă, singura mângâiere e ceasul care, după chinuri şi o lehamite feroce, aduce izbăvirea, indicând ora H, sfârşitul programului, buluceală ca la cutremur, pe scări, uşile par neâncăpătoare pentru exodul de oameni harnici, ce parcă au stat în ,,bloc-starturi’’, să nu rateze sprintul spre poartă, pare că ceva fioros îi mână din spate, aşa e, este munca amânată iar, pentru ziua următoare, blestemată fie ea.

În sfârşit, punctul critic, speranţele renasc miercurea, de bucurie că deja mâine-i joi, omul muncii se mobilizează exemplar şi reuşeşte imposibilul, cu eforturi demne de un martir, izbuteşte, fie scape definitiv de sarcini, dovedite a nu mai fi necesare, fie să mimeze o trudă titanică, presărată cu oftaturi şi înjurături, autoinducându-şi ideea că este epuizat şi exploatat ca un sclav iar roboteala sa, una de ocnaş. Aidoma celebrei expresii decembriste – ,,Mircea, fă-te că lucrezi…’’ şi graficul randamentului, atinge un maxim istoric al săptămânii, planul e ca şi realizat, optimismul se reinstaurează în birourile instituţiei bugetare.

Joi, încă se rememorează înfăptuirile eroice ale zilei precedente, cu chinurile şi încercările ei şi se modelează toboganul abrupt ca o prăpastie, al clopotului eficienţei. Salariaţii, fericiţi ca nişte ciocârlii, sporovăiesc, toată ziulica, ca un stol de păsări, încropind deja planuri de sfârşit de săptămână şi urzind stratageme, cum ar putea chiuli mâine.

A sosit şi marea zi, cea mai aşteptată dar, parcă şi cea mai lungă. Deşi bolnavul muribund numit muncă, a dat colţul de mult, grafica indicând constant valoarea zero, nefericiţii ce nu au reuşit să se învoiască azi, fac încercări şi asalturi disperate, ca la Plevna, la uşa şefului, să plece şi ei mai devreme, invocând ţevi sparte, soacre bolnave etc, numai să poată evacua odată incinta, această Bastilia numită serviciu. În fine, pe la unu, două se aşterne liniştea, până şi ultimul ,,deţinut’’ a reuşit să evadeze, a rămas doar şeful, dar el oricum e bătrân iar biroul e refugiul său, locul unde scapă de nevasta cicălitoare şi chinuitoare, ca picătura chinezească. Urmează weekend-ul, până luni fiecare face ce-l taie capul, nu mă bag.

Asta e oameni buni, pentru noi, graficul semănând a clopot, e unul predestinat, sugerând însă, nu efortul obişnuit al omului în câmpul muncii, ci, mai degrabă dăngănitul din cloporniţă la moartea cuiva, moartea chefului şi a muncii cu simţ de răspundere.

 
 

,, EN GARDE, MON CHER ! ”

1243068923-sc-527

atenţie …!


Pentru a zugrăvi unele lucruri sunt suficiente doar câteva cuvinte, pentru altele sunt necesare cărţi întregi. Referindu-mă la prima categorie, pentru a caracteriza starea de spirit a naţiunii române, ajung doar trei termeni, stare de veghe perpetuă, aproape sălbatică, îngrijorare maximă şi o încruntare ce se apropie de răutatea viscerală. Nu că ar fi vreo noutate, însă, stând de vorbă cu un vechi prieten aflat peste hotare de ceva vreme şi venit într-o scurtă vacanţă, mi-a reconfirmat că aceste caracteristici chiar s-au acutizat.

Cam uitase omul, acolo, în lumea civilizată, de vigilentul îndemn românesc – ,,Ia seama la buzunare…!’’, pe care orice cetăţean al acestei ţări, îl ştie ca pe Tatăl Nostru. Amicul meu, a slăbit puţin starea de veghe asupra portofelului, ceasului, telefonului etc. Imediat însă, i-au reânviat vechile instincte de autoprotecţie în sălbăticia românească când, întâmplător, a sesizat priviri lacome şi pofticioase scanându-i buzunarele şi ce bunuri mai avea omul la vedere. Noroc că era totuşi crescut şi format pe aceste plaiuri, deşi se cam dezobişnuise de şuţii şi găinarii autohtoni, ce pândesc neobosit s-te scape de grija banilor, şi-a amintit instantaneu de manichiurile cleptomane ce populează din belşug orice loc mai aglomerat şi şi-a revizuit atitudinea, sporind atenţia şi îndesând prin locuri mai sigure, ceea ce avea la el. I-am şi spus – ,,Băi, tu unde te crezi aici…?! Revino la realitatea noastră, beleşte bine ochii, coase-ţi buzunarele şi noaptea să dormi cu un ochi deschis…!’’. Şi-a revenit repede, cunoştea bine aspectul, dar, o clipă de neatenţie şi Triunghiul Bermudelor mioritic te lasă cu fundul gol.

Noi, cei ce trăim aici, nici nu realizăm ce simţuri şi instincte de veghe ne-am dezvoltat, suntem adevărate feline, capabile să detecteze ,,ciorditorii’’ de la un kilometru, din păcate nici ei nu dorm şi ca tot omul conştiincios, se autoperfecţionează perpetu şi asidu. Există peste tot în lume asemenea autodidacţi, însă la noi cred că sunt doi pe cap de locuitor, dacă s-ar face un recensământ al şuţilor, sigur am intra în Guiness Book, avem o pepinieră extrem de fertilă, probabil se înmulţesc prin spori.

Această stare de veghe la care este obligat românul, evident că îi sporeşte şi starea de îngrijorare, aflată oricum la cote alarmante din cauza abundenţei şi prosperităţii pe toate planurile, ce domneşte, de când ne ştim, printre Carpaţi. Grija zilei de mâine este frumos asortată şi amplificată de semnalul din mintea fiecăruia – ,,Ochii în patru …!’’, pretutindeni sunt experţi gata să-ţi vândă casa fără să ştii, să ia credit la bancă pe numele tău, să-ţi cloneze cardul, să te bată măr în intersecţie, să te lase fără economii etc, cu alte cuvinte, acei semeni grijulii şi foarte atenţi la avutul altora, ce crează un climat de siguranţă şi comfort asemănător cu acela al unei oi într-o haită de lupi flămânzi. Aşadar îngrijorarea e atent întreţinută, să nu cumva să slăbească nici ea, spre a-l căli pe român, neâncetat şi de a-l face rece şi dur precum oţelul Krupp, cu şimţurile încordate la maxim.

De aici şi până la a treia caracteristică, acea încruntare apropiată de răutate, nu e decât un pas. În contextul comfortului amintit mai sus, nu-i chiar aşa de ieşit din comun ca omul să fie extrem de reticent în a-şi privi relaxat şi binevoitor semenii, preferă să pună mereu răul în faţă, ca pe-o măsură de siguranţă şi să vadă în orice cetăţean necunoscut, un potenţial individ certat cu legea şi cu onestitatea. Am văzut că s-a creat chiar psihoza de a nu prea intra în vorbă cu necunoscuţi, ca şi formă de a te purta civilizat, în tren, avion, autobuz etc, tocmai de temă să nu cumva să fie cine ştie ce escroc sau tâlhar. Aşa că, majoritatea consideră privirea cruntă, chiar rea şi atitudinea ostilă, drept arme sănătoase şi sigure de a ţine la distanţă şi descuraja, eventualii infractori. Chiar, uneori, vecinii de bloc par duşmănoşi şi sălbatici, or avea şi alte ,,beteşuguri’’ de caracter, dar cred că, în general, senzaţia de nesiguranţă îi face, pe unii, răi, suspicioşi şi posaci, cel puţin bătrânii aşa sunt majoritatea şi poate că au unele motive, sunt într-adevăr ţinta predilectă a ,,şmenarilor’’.

Concluzionând, nu o curge nici pe la alţii lapte şi miere la robinet, însă starea de spirit, liniştea şi degajarea cu care merge omul pe stradă, modul de a privi, comporta şi comunica cu ceilalţi, sunt la un nivel mult mai apropiat de ceea ce se numeşte civilizaţie şi uman. Noi încă nu am depăşit stadiul de pândari, mereu în gardă, mereu cu frica în spate că vom fi prădaţi sau jefuiţi. Ce este dramatic însă, e faptul că teama e absolut justificată, cine uită de ea are şanse cât se poate de mari, să îngroaşe rândurile fraieriţilor şi păgubiţilor.

 
 
 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 62 other followers